Faptul că m-am născut om este calamitatea cea mai impertinentă ce se putea întampla.
S-a-ntâmplat...Sunt închisă în acest trup limitat.
Mereu.
Una.
Timpul poate confirma asta.Mă mângâie uneori.Ca o adiere de vânt.Un vânt pustiu şi trist.Nu e acea mângâiere pe care mintea ta simplă şi-o închipuie.E o minciună.Nu există o confuzie mai profană decât aceea creată într-o minte simplă.Precum a ta.
M-am adresat ţie şi nu am primit vreun răspuns...

Nu poţi înţelege nimicul.Pustiul.Tăcerea.Neantul ce mă încojoară, te înconjoară.E inutil să încerci şi de-a dreptul regretabil să faci asta.Nu ai nici permisiunea, nici răgazul.Uită.E cel mai rezonabil lucru.
Dacă tu crezi că ştii ce înseamnă aşteptarea, te înşeli îngrozitor. E drept, în multitudinea sensurilor sale, mai ales dacă există una,tu ai străbătut o parte imfimă,superficială.Toţi aţi străbătut-o,o străbateţi în continuare chiar, sau poate o veţi străbate.Dar doar atât.Nu ştiu dacă "a străbate" e forma corectă de a spune lucrului pe nume, dar nu găsesc altă aglomerare de litere plauzibilă pentru tine.
Imuabili sunteţi voi!
Curtoazia pe care o înfăţişaţi este doar o altă formă a perfidiei.
Undeva, în eternitatea tăcerii aţi auzit ţipătul disperat al unei femei. Pe chipul vostru totul a rămas neclintit. S-a activat masca. Şi a fost nevoie doar de un accident al tăcerii, pe care n-aţi vrut să-l ascultați.
Sunteţi alcătuiţi din mizerie. Poduceţi la rândul vostru mizerii, dintre care două vă sunt deja cunoscute: mizeria din voi("dovada minciunii") şi fiinţele acelea mici,zgomotoase,împuţite.Nu mă scuza.Nu le pot denumii altfel.
Vă las acum în neantul vostru.