Nonșalanță

Nu am simpatizat niciodată perioadele belice, poate chiar le detest. Nu am înțeles și nici nu voi înțelege în totalitate cum specia umană - în deosebi masculii speciei mele - poate recurge atât de nonșalant la acte de violență brută, la dueluri, lupte și într-un final tragic, la războaie, masacre. Se spune că suntem singura specie care-și omoară semenii din plăcere și dintr-o dorință nebună pentru putere - într-un sfârșit tragic ne trezim și murim.

Sunteți în genere sociabili și gălăgioși...atunci când un necaz se prezintă, toți preferați tăcerea și privirile compătimitoare.

Ticăloși

Mi-e greu să vorbesc despre o carte, despre ceva ce am trăit, ceva ce am simțit până în străfundul măduvei...chiar și imediat după ce am citit-o. Tot ce pot spune celor care au asemenea pretenții de la mine este: „Citește-o!” sau penibilul clișeu „Ți-o recomand.”
Oamenii îmi cer prea mult, au anumite așteptări din partea mea...așteaptă Ceva..Mereu. Atunci când nu livrez teatrul dorit, joacă rolul dezamăgitului, stupefiatului, dar de cele mai multe ori rolul imbecilului care a fost cândva canalie.
Cine sunt eu să le deschid orizontul, mintea și sufletul, să le servesc indicii și să trădez cu josnicie viața, destinul unei cărți? Cine sunt eu să împărtășesc tainele unui lucru sacru? Găsiți-vă altă ticăloasă.

Cum e să mori?

Ai simțit vreodată cum totul dispare?...
Mă simt din ce în ce mai străină de toate și mai ales de toți. De 'prieteni', de familie..de 'semeni'. Văd cum toate dispar înaintea mea, iar eu nu pot face nimic să amân totul. Undeva adânc, știu că nu vreau să încerc măcar să schimb ceva. Îmi sunt străină chiar și mie. Ce însemnătate aș mai putea să am când totul în jurul meu e atât de grandios, iar eu, doar un crâmpei, ceva atât de infim? Dacă aș muri când inima îmi bate atât de tare, ar avea oare vreo importanță? Totul ar fi ca și mai înainte: soarele ar străluci pe cerul la fel de albastru, iar pădurea care mă-nconjoară ar rămâne neschimbată. ...Iar apoi mă las învăluită de acele senzații nebune la fel de dulci ca uitarea, de acele stări de neputință și nulitate, de o sălbatică disperare. S-ar putea să dau dovadă de eroism suportând aceste trăiri „cu o luciditate și o teamă dincolo de orice limită”. Mi-ar plăcea să pot crede măcar atât despre acestă „eu”.
Cum aș putea renunța vreodată la toate acestea? Cum ar putea renunța cineva la toate acestea?

„Și te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decât neantul lumii și al tău.” Emil C.

P. S. În cazul în care cineva s-a alarmat... „Eu nu scriu pentru proști.” Emil C.

Uneori mă întreb dacă vocea asta-i chiar a mea.. atât de străină gândurilor mele.

„Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea asta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunța la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am câștiga nimic. Dar ce să câștigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câștig n-are nicio importanță, care sunt iremediabil nefericiți și singuri. Suntem toți atât de închiși unul altuia![...] suntem atât de singuri în viață, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane.” Pe culmile disperării, Cioran, E.

Henri Michaux

Dacă un visător se va arunca în apă, el nu va încerca să înoate, ci va încerca mai întâi să înțeleagă apa. Și se va îneca.

Mi-am spus cândva că oamenii se schimbă; nimic mai iluzoriu. Acum pot spune deschis că n-am avut dreptate. Nu-mi pot permite să cred în ceva sau...cineva. Oamenii nu se schimbă și nici nu „devin ceea ce au fost mereu.”
Presimțirile... instinctele pe care le am despre cineva atunci când îi întâlnesc prima oară s-au adeverit mereu la final.
Și totuși.. încă nu știu dacă mă ajută „calitatea” mea de a ști cum se va termina totul înainte de a începe măcar.