Cum e să mori?

Ai simțit vreodată cum totul dispare?...
Mă simt din ce în ce mai străină de toate și mai ales de toți. De 'prieteni', de familie..de 'semeni'. Văd cum toate dispar înaintea mea, iar eu nu pot face nimic să amân totul. Undeva adânc, știu că nu vreau să încerc măcar să schimb ceva. Îmi sunt străină chiar și mie. Ce însemnătate aș mai putea să am când totul în jurul meu e atât de grandios, iar eu, doar un crâmpei, ceva atât de infim? Dacă aș muri când inima îmi bate atât de tare, ar avea oare vreo importanță? Totul ar fi ca și mai înainte: soarele ar străluci pe cerul la fel de albastru, iar pădurea care mă-nconjoară ar rămâne neschimbată. ...Iar apoi mă las învăluită de acele senzații nebune la fel de dulci ca uitarea, de acele stări de neputință și nulitate, de o sălbatică disperare. S-ar putea să dau dovadă de eroism suportând aceste trăiri „cu o luciditate și o teamă dincolo de orice limită”. Mi-ar plăcea să pot crede măcar atât despre acestă „eu”.
Cum aș putea renunța vreodată la toate acestea? Cum ar putea renunța cineva la toate acestea?

„Și te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decât neantul lumii și al tău.” Emil C.

P. S. În cazul în care cineva s-a alarmat... „Eu nu scriu pentru proști.” Emil C.