”

Oamenii simpli au remușcări în urma unui act oarecare; ei știu de ce le au, fiindcă motivele le sunt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese”, ei n-ar putea înțelege tăria unui chin inutil.

Remușcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniște etică pe marginea vieții. N-ai nici o vină pe care s-o regreți, și totuși simți remușcări. Nu-ți aduci aminte de nimic, dar te năpădește un infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simți responsabil de răul universului. Senzații de Satană în delir de scrupul. Principiu Răului în mrejele problemelor etice și-n teroarea imediată a soluțiilor.” Cioran

Cum e să mori?

Ai simțit vreodată cum totul dispare?...
Mă simt din ce în ce mai străină de toate și mai ales de toți. De 'prieteni', de familie..de 'semeni'. Văd cum toate dispar înaintea mea, iar eu nu pot face nimic să amân totul. Undeva adânc, știu că nu vreau să încerc măcar să schimb ceva. Îmi sunt străină chiar și mie. Ce însemnătate aș mai putea să am când totul în jurul meu e atât de grandios, iar eu, doar un crâmpei, ceva atât de infim? Dacă aș muri când inima îmi bate atât de tare, ar avea oare vreo importanță? Totul ar fi ca și mai înainte: soarele ar străluci pe cerul la fel de albastru, iar pădurea care mă-nconjoară ar rămâne neschimbată. ...Iar apoi mă las învăluită de acele senzații nebune la fel de dulci ca uitarea, de acele stări de neputință și nulitate, de o sălbatică disperare. S-ar putea să dau dovadă de eroism suportând aceste trăiri „cu o luciditate și o teamă dincolo de orice limită”. Mi-ar plăcea să pot crede măcar atât despre acestă „eu”.
Cum aș putea renunța vreodată la toate acestea? Cum ar putea renunța cineva la toate acestea?

„Și te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decât neantul lumii și al tău.” Emil C.

P. S. În cazul în care cineva s-a alarmat... „Eu nu scriu pentru proști.” Emil C.

Uneori mă întreb dacă vocea asta-i chiar a mea.. atât de străină gândurilor mele.

„Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea asta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunța la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am câștiga nimic. Dar ce să câștigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câștig n-are nicio importanță, care sunt iremediabil nefericiți și singuri. Suntem toți atât de închiși unul altuia![...] suntem atât de singuri în viață, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane.” Pe culmile disperării, Cioran, E.