Uneori mă întreb dacă vocea asta-i chiar a mea.. atât de străină gândurilor mele.

„Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea asta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunța la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am câștiga nimic. Dar ce să câștigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câștig n-are nicio importanță, care sunt iremediabil nefericiți și singuri. Suntem toți atât de închiși unul altuia![...] suntem atât de singuri în viață, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane.” Pe culmile disperării, Cioran, E.