...Și totuși se prea poate să fi trecut atât de repede prin timp.
Cum se face că neîncetat cele mai fericite clipe(iluzii) din prezent îmi provoacă cele mai dureroase amintiri ..?
Gândul că vreodată aș putea fi fericită e o durere.
Nu cred că mai am altceva de adăugat aici, acum.

Nu pot suporta gândul că astăzi a devenit o altă zi.

Sunt prea mulți oameni în lumea asta..
Și prea multe motive să plâng.
Poate vrei să mă întrebi și acum
Care ar fi acele motive,
Încă m-ai speri să ți le dezvălui... eu!?
Nu simt vreo urmă de vinovăție pentru gândurile mele
Sunt prea mulți oameni.
Sunt înconjurată de prea multe și-i urăsc pe toți.
Nu sunt un 'om' bun
Existența mea nu aduce nimic...nimănui.
Nu am mai avut parte de sentimente pline cu fericire de mult timp în urmă..din partea vreunui om, ...
Numai câțiva au reușit, mă fac să trăiesc încă.
Ei..simt că m-ar fi iubit, aș fi putut vorbi cu ei, m-ar fi ascultat.
Sunt eternitate acum..sunt departe, eu... aici. Pierdută. Fără nimic de partea mea, într-o lume în care toți îmi sunt străini, mă jignesc.
Nu știu de ce-ți spun toate aceste vorbe,
Mă plâng.
Decepție

Îmi pare amuzant că nu sunt demnă de sunetele tale. Și poate nu mă vei ocoli de data asta. Parcă foaia s-a smucit de lângă mine oprindu-se în mișcarea abuzului tău infernal și tot s-a pierdut în ceața trecutului de mâine. Fumul nu mai plimbă speranța de a mă regăsi, de a a-mi auzi glasul trădător. Orice gând o sforțare lăuntrică a celui care n-are și nu poate avea.
...
Dacă aș pierde și asta nu voi mai avea a ce privi. Deșarte sunt toate acestea.

Simt că am pierdut multe. Știu asta. Nu am primit niciodată atenția, sentimentele pe care „trebuia” să le primesc sau pe care ar fi trebuit eu să le găsesc...în acele clipe.
Poate dacă nu aș fi pierdut nimic, poate atunci aș fi fost și eu obișnuită, normală...fericită. Dar nu îmi stă în fire să tânjesc după toate acestea, îmi sunt inutile.
Ar trebui să fiu recunoscătoare că am pierdut...
„Și totuși e atât de simplu să controlez acest ego al meu; se umflă când își aduce aminte că e altfel; se schimbă - mă schimbă. Cum să învâț să fiu ceea ce mi-a fost dat să fiu fără să alterez ceea ce vreau eu să-mi fi fost dat să fiu? Și atât de multe au lipsit...”.

~ Fin ~

Mi s-a spus „să nu treci ca o umbră”..iluzie.
Să treci ca o umbră simțită de toți, neștiută de nimeni. Nu a luat în considerare incapacitatea omului de a privi o „umbră” sau orice altceva neînțeles lui.
Și te mai întrebi de ce sunt singură. Poate pentru că mă trezesc mereu fără putința de a-i suporta pe ceilalți membrii ai rasei mele. Inaptă a mă apropia de oameni, de tine.
Și totuși este vag în jurul meu. Cântul tău nu mi se potrivește. Parodia mea e cea fără de martor.

firește, nu se poate...

Au mai fost zile ca aceasta. Vor mai fi încă multă vreme. Nu sunt sigură dacă se vor opri vreodată, dar trebuie să sper, nu?...
Am pierdut iar, nu am să neg asta așa cum nu am facut-o nici până acum. Par a fi foarte onestă spunând asta, sunt conștientă de tot; de ignoranța ta.

„Tot mai tăcut și singur
În lumea mea pustie -
Și tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubit-o,
Reiese-atît de bine -
Aceeași nepăsare
De oameni, și de tine.”
- Bacovia

Poate îți par patetică și ratată. Poate sunt, nu mă pot judeca. Nu mă pot apăra,repet, sunt una singură.
Eșec.
Iar atunci când privesc încep să plâng.
„Ar trebui să ne mândrim cu durerea - orice durere ne amintește de rangul nostru înalt.” spune Hesse
Apoi, vorbele spuse cu ușurința aceea usturător de epatantă îmi zâmbesc batjocoritor. Nu am înțeles niciodată. Ei pot.
Durerea se scurge..

Putem să ne luăm avânt.
Am fost o floare. M-am deschis. A fost demult. Nu-mi amintesc cum era, dar nu vreau să se repete. Tot ce s-a putut spune nu s-a spus, nu-mi pot aminti. Poate că n-a fost important.
Apoi am ofilit...dar tu ai ofilit înaintea mea.