Am greşit clipa.Timpul îşi bate iar joc de mine.Mereu i-am permis asta.E mult mai înţelept aşa.Cred.
Mă refuză constant.Tu nu mai vii.Iar eu sunt înconjurată de acest lagăr al sufletelor moarte care îmi ţin de urât.Şi aştept.Nu cumva m-am resemnat?Nu.Eu doar am ratat timpul.Îţi pot confirma că am un timp ratat.Nici cu şoaptele nu stau bine.
Nu am putut vorbi niciodată.Şi dacă mă gândesc mai bine, nici nu aş mai avea această dorinţă.Poate deduci că m-aş fi obişnuit,dar nu e aşa.Nu mă pot obişnui cu mine.Aşa cum nici pe tine nu te suport.Acum nu mă mai poţi considera ipocrită.Mă detest mai mult decât te detest...dar asta e cu totul altă bucată imfimă pe care prefer să nu o complic cu tine.
Am greşit timpul.Sau poate nu l-am mai recunoscut.Să-l uit atât de repede?Mi-e cu putinţă.Numai eu am puterea să nu iert,să uit.Se pare că el a făcut acelaşi lucru:m-a uitat.Mi-a mai rămas tăcerea.Eternitatea.Sunt conştientă de asta.Mă linişteşte.Mă face să nu fiu de una singură, să am lângă mine tăcerea.Îmi este apropiată.Ştiu că sunt singură.A fost şi este doar o iluzie.O minciună.

Aş putea să te mint, dar tu trebuie să mă crezi. De fiecare dată când îţi servesc aceste cuvinte de nepătruns.Este rolul tău,singura ta menire în această linişte absurdă.