Nu mai prețuiesc nimic. Nu-mi dau seama dacă am făcut asta vreodată sau nu, cred că nu este important pentru tine. Compania mea este acum eșecul, poate neputința. Mi-e teamă. Nu vreau să știu continuarea. Nu mă pot obișnui cu totul și cu toți.
„Soy un perdedor...I'm a loser baby, so why don't you kill me?”
Aceste imagini s-au oprit în loc. Numai trecutul mă poate mișca...și nici măcar el. A trecut un timp, mai multe imagini, un nume pe care nu-l mai rostesc, o floare care zace uscată și presată într-o carte pusă deoparte, un cuvânt pe care aș vrea să-l uit. Toate acestea au dus nicăieri. Risipă.
Nimic nu este concret. Nu mă încred în vorbe, sunete, șoapte..o consideri slăbiciune, dar prefer să nu înțelegi ce spun decât să înțelegi. E destul de logic..

Nimic din toate acestea nu-mi aparțin mie. Și totuși continui să fac asta..e mult prea patetic, dar mă încurajează într-un fel sau altul...Ai crezut că toate acestea au fost depresie, singurătate, mizerie umană, slăbiciune fără motiv?...nu există motive. Nu am sau ai nevoie de ele..ele nu există, sunt doar scuze, poate consecințe.