„Nu pot începe acum. Multă larmă ... un murmur tot. Unul ratat.
De-aș avea harul de a scrie, dar nu îl pot avea nici măcar pe acela. Nu am nimic. Nu știu nimic. Nu am văzut încă nimic. Nu am nimic pentru a umple neantul, pustiul din mine. Nu știu unde mă îndrept, cine sunt, cine ești.
Deprim cu o mare ușurință. Deprim totul, îi deprim pe toți.
Nu, nu mai gândii nimic...nu am probleme, nu am pățit nimic, sunt o...oarecare. Tot ce am este acest scris și această hîrtie. Nu știu cît timp le voi mai avea. Mă tem să le pierd. Mai am poate ceva..un lucru ignorant, gîndul. Nu pot explica asta..nu am putut vreodată. Am tăcut.
Viața îmi dă puțin și nu-mi promite nimic. Sunt cuprinsă de propria-mi tragedie. Sfâșiată. Sunt respinsă de semenii mei corporali, fiindcă aparent sunt om. De unde rezultă condiția mea tragică.”
O mică dramă existențială. Nimic alarmant.