Iată clipa ce-mi acceptă uitarea.

Nu am idee de ceea ce aș putea face. Aș vrea să mă pot minți mai bine de atât. Astăzi cuvintele s-au strecurat neantului...Nu e nimeni acolo; n-a fost niciodată. Am ratat starea.

Nu am putut uita. Nici ea...simt asta. Nu mai e nimic nou în felul cum totul se schimbă înainte ca eu să mă fi adaptat.

Niciun cuvânt oportun care să petreacă spiritul nu există...doar încercări...și ele...infime.

Liberă, ca pasărea ce mă privea mai-nainte. Să poți fi unde vrei să fi. Tot timpul. Cât de straniu!