Vei înceta oare să te mai prăbuşeşti peste mine? Să îmi înneci amarul în profunzimea prezenţei tale? Aş vrea să nu te mai port în gândul meu..aş vrea să nu mă mai simt atât de singură când eşti şi tu prin preajmă...Nu vreau să recunosc nimic. Sunt una singură şi tu eşti departe de mine acum. Nu voi încerca nici măcar să sper. Am adorat mult prea mult dezamăgirea. Voi continua să o ador, dar nu dezamăgirea ta. Îmi provoacă răni adânci. O voi păstra ca pe un secret parfumat de fericire oarbă. O voi lăsa să putrezească înconjurată de durerea atât de dulce pe care o emani.
Doar de data asta.

Mereu cad în acelaşi infern de eşecuri. Cu greu izbutesc să mă ridic. De fapt...niciodată nu am izbutit. Cad înconituu şi nu mă mai satur. Încep să cred că sunt masochistă, dar masochiştii au farmecul lor aparte, au profunzimea lor plină de ură, satisfacţie, poftă, plăcere, iar eu nu.
Eu nu simt nimic. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nu exist. Suferinţa m-a flatat.
Nu încerca să te apropii de mine într-un fel sau altul. Nu-ţi voi fi bună, aşa cum nici tu nu-mi eşti bun pentru nimicul meu. Doar lasă-mă cu mine şi uită-mă.
Sunt doar cuvinte. Nu te pot răni, iar tu nu poţi să le simţi durerea. Opreşte-te măcar o dată să asculţi durerea, suferinţa, ura, trădarea. Îţi vor şopti ceea ce ai nevoie să auzi, mereu, pentru o eternitate. Fiecare cuvânt te îndrumă spre eternitate, spre mine..în acelaşi timp te depărtezi de mine.

Nu mai este nimic de spus. Nu a fost niciodată. Au fost doar şoapte. Au trecut. Aşa cum ai trecut şi tu.
Dacă îmi pare rău? Asta numai eu pot şti.
Nu am timp de regrete. Nici de suferinţă, nici de dragoste. Nu am timp pentru sentimente.
Pentru că toate au trecut. Aşa cum ai trecut şi tu odată cu ele.

Atunci cine? Cine va îndrăzni să mi te răpună? Să mi te ia? Nu te-am avut niciodată. Nu ne-am cunoscut. Nu mi-ai putut auzii gândurile...Am căzut adânc în suferinţa ta şi nici măcar nu ne-am vorbit. Nu ai ascultat niciodată. Dar eu da..te-am văzut mereu cum apăreai în ochii mei. Dar nu am îndrăznit.
Nu îmi pare rău. E bine. Departe de tine, de prezenţa ta copleşitoare.

Iată un lucru cât de cât adevărat pe aici: prefer să nu scriu propoziţii prea lungi, câteodata deloc propoziții. Poate pentru că nu pot, sau pur şi simplu nu e stilul meu. Poate că nu vreau să vă plictisesc mai mult decât am făcut-o până acum. Scurt, laconic, concis, esențial, succint, lapidar. Nu e tocmai o descriere a ceea ce citeşti în momentul de faţă. Fiecare cuvânt îţi serveşte drumul către o altă enigmă nedescoperită înainte.
Poate totuşi ar trebui să te las să citeşti în continuare totul, iar tu să mă laşi să-ţi scriu, să te afund şi mai adânc în misterul meu. Dar mă îndoiesc că vei citii totul până la capăt. Nici măcar eu nu pot ajunge până acolo.
Poate aceste fragmente vor deveni din ce în ce mai scurte, mai uzate, mai rupte de realitatea cu care ai fost obişnuit. Să nu ţi se pară ciudat, învechit sau oricare altă prejudecată inutilă. Nu te gândi la nimic, nu încerca să faci legătură între ceea ce vezi şi ceea ce gândesc, între ceea ce scriu şi ceea ce simt, între ceea ce citeşti şi adevăr. Nu există niciun adevăr, nimic nu e ceea ce crezi tu că este. Niciodată nu va fi, nu a fost şi nu e.
Nu am să-ţi ofer niciodată ceea ce vrei tu să vezi. Nu am să-ţi satisfac plăcerile. N-o să-mi fie milă de tine. Pur şi simplu eu sunt cea care-ţi spune "nu" de fiecare dată când ceilaţi îţi spun "da", şi asta se întâmplă des. Mult prea des decât trebuie şi decât este sănătos.

Toţi mint. Toţi nu gândesc. Nimicuri.
Nu vă cred. M-am săturat să vă mai cred. Sunteţi la fel. Recitaţi mereu aceeaşi minciună învechită. Şi m-ați plictisit.

Ne dezgustăm reciproc.

Nu am scris eu asta.
dar...


Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent trăim împreună…
Viaţa va găsi mereu un mod original de a te surprinde. De multe ori va fi şi neplăcut.
Oamenii sunt oameni şi nimic mai mult.
Orice decizie vei lua, va fi una greşită. Doar din teama de a nu greşi.
Nu există pedepse, ci doar consecinţe.
Prietenii sunt călători fără bilet în trenul vieţii. Doar tu mergi până la capăt…
Atunci când îţi merge bine, pregăteşte-te pentru ce-i mai rău.
Sunt ceea ce gândesc atunci când nu-mi controlez gândurile.
Visul e singurul din care pot să mă trezesc speriat, zicând a fost doar un vis…
Dezamăgirea vine din partea celor dragi, dar mai ales din partea ta. Iubirea la fel.
Încrederea e un lucru periculos, deoarece deschide inimi prea fragile.
Odată rupte, minţile nu mai pot fi cusute.

Sunt plictisitoare şi deloc interesantă. Poate te-ai convins de asta până acum. Nu te acuz. E dreptul tău. Nu mă impresionează deloc prejudecăţile tale sau a oricărui altcuiva.
Nu trebuie să te sinchiseşti să cauţi cu privirea printre aceste rânduri atât de inutile pentru tine.

Toţi sunt la fel. Artiştii sunt la fel. Oamenii sunt la fel. Toată mizeria cum că toţi sunt diferiţi, fiecare este special, diferit sau deosebit..well..that's just a bull. Niciunul nu se diferă de celălalt. Nici măcar unul. Mizerabilii. Încearcă să fie diferiţi, să se distingă unul de celălalt, dar nu pot. Adevărul este altul...şi l-au pierdut cu mult timp în urmă. Trăiesc o fantezie, o iluzie, un miraj. Îşi satisfac plăcerile şi pleacă.
Omul este om. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Se naşte, trăieşte, se f*te şi moare. Atât. Jalnic. Superficial.

Eu sunt ceva...nimic, nimeni. Nu vreau să fiu om. Nu sunt om. Nu am fost niciodată şi nici nu voi fi.
Eu nu fac parte din această lume.
Îmi poate auzi cineva gândurile? Să vină să mă ia? Nu un om...doar cineva. Poate nimeni. Sau nimic. Poate cineva.

Eu am fost acolo. Ceilalţi n-au fost. Ei nu văd. Nu aud. Nu simt.
Tot ce simt...am simţit doar eu. Ei nu există.
Sunt doar acolo. Stau. Privesc. Dar nu văd.