Suflete înrobite amestecându-se-n mocirlă

Cât poate fi de dezolant să mai gândești ceva despre oameni.

Într-o sete perpetuă pentru haos, putere și valoare nimic nu poate să prospere...doar cântul surd al dezrădăcinării, al înstrăinării de ceea ce noi nu vom fi niciodată.

Mi-e imposibil să explic ce-am vrut să spun, ce reprezintă toate acestea...

Trebuie să strângi totul, nu lăsa nimic în urma ta - viața ne desparte.
Mâine are să fi trecut totul peste noi, iar urma din mine va păstra încă ultimul gând.
Spune doar sfârșitul - restul e delir.
Taci.
„Toate momentele acelea când viața tace, ca să-ți auzi singurătatea...” E.C.

Matilde Kusminsky-Richter

Ca un exilat
hoinăresc pe ulicioarele
celui mai vechi oraș,
primul care se naște.
Sufletul meu merge înainte,
șovăitor și neliniștit.
Ce îl tulbură?
Abandonul sau căutarea
unui nou sălaș?
Aici sunt,
somnambulă,
orfană și învinsă.
Mi-e dor de plajă și de colinele înalte,
iar barca aceea albastră
care se apropie de țărm
mă așteaptă.

„Îmi trebuie gloanţe și nu sfaturi.”

Nu pot scrie un roman. Nu mi se întâmplă niciodată nimic și nici imaginația nu mă prea ajută. Nu-mi pot scrie autobiografia deoarece sunt o anonimă.
Nu-mi pot stăpâni acestă ură față de toți care mocnește-n mine, zvâcnește și stă să se arate la suprafață din ce în ce mai des. Atunci încerc să par arogantă, nelalocul ei, lipsită de conținut și de aspirații profunde.

Cineva să mă scoată din propria-mi realitate.

De ce fierb în adâncul furiei oare? Am orbit?
Chiar în momentul ăsta vreau să dispar - mai mult - vreau să dispară oamenii.
Aș vrea să tac acum.

„ http://www.youtube.com/watch?v=5jmq_RUUCTE ”

Au început să iasă fantome din mine.

Prea multă intenție de artă, prea multă lipsă de dorințe.

Îmi amintesc cum puteam face asta cu ușurință. Îmi amintesc „prima oară”, îmi amintesc îndoiala, greața. „Nu pot fi o escroacă” îmi repet continuu în timp ce vorbesc stins, de parcă m-ai fi înțeles vreodată.
Nu pot spune ce gândesc. Nici măcar aici. Nu pot spune totul niciodată...n-aș rămâne cu nimic.

15.11.12
O izbucnire nedumerită.
Nepotrivit, deplasat, vag.
Una din mine, care stă ascunsă și așteaptă, citește, scrie - nebună de legat - frenetică.

I wake up like a shivering corpse

Și brusc...te trezești în mijlocul unor ochi nepătrunzători și reci, învăluită-n sinea ta, cu certitudinea că nu vei mai fi. Așa mă simțeam în toamna aceea. Plină de moarte și de fum, în căutarea unui gând, unui chip fără de care totul părea pustiu și întârziat.

Nemuritorii

Veșnic urcă de prin ale lumii văi
Zvonul vieții până sus la noi,
Răni amare, zel ca un puhoi,
Iscă fum de la ospățul lor călăi,
Zvon de chef, de pofte nesfârșite,
Mâini - de crime, speculă și rugăciuni mânjite,
Oameni-roi în chin de pofte, frică,
Aburi calzi și eleneși, grei, ridică,
Pieptul plin le e de toane, fericire,
Mușcă-n propriul trup și scuipă-afară,
Dau războaielor și artei zămislire,
Flăcări ard bordelul - eu, demenți, îl ară,
Preacurvește-oricine, se târăște-n
Bâlciul lor de ne-mpliniți copii,
Urcă iarăși valul și urăște
Lumea care parcă ieri pieri.
Dimpotrivă, noi ne întâlnirăm
În eterul înghețat, cu stele,
Noi cu ziua și-ora o sfârșirăm,
Nu suntem masculi, bătrâni, femele.
Temerile și păcatul vostru,
Crimele, plăcerea trecătoare
Teatru ni-s, întocmai ca sorii-n mișcare,
Fiece ceas e cel mai lung al nostru.
Calm la încrâncenarea voastră privind,
Stelele-n rotirea lor calmă zărind,
Iarna stelară sorbind-o în piept,
Suntem amicii cei buni ai fiarei din cer de bazalt,
Rece ni-i traiul, statornic și drept,
Rece ca aștrii râdem în înalt.

Hermann Hesse

Winter is more likely to disturb my silence than ever before.

I know I am a fool. A very quiet and sadistic one.