Faptul că m-am născut om este calamitatea cea mai impertinentă ce se putea întampla.
S-a-ntâmplat...Sunt închisă în acest trup limitat.
Mereu.
Una.
Timpul poate confirma asta.Mă mângâie uneori.Ca o adiere de vânt.Un vânt pustiu şi trist.Nu e acea mângâiere pe care mintea ta simplă şi-o închipuie.E o minciună.Nu există o confuzie mai profană decât aceea creată într-o minte simplă.Precum a ta.
M-am adresat ţie şi nu am primit vreun răspuns...

Nu poţi înţelege nimicul.Pustiul.Tăcerea.Neantul ce mă încojoară, te înconjoară.E inutil să încerci şi de-a dreptul regretabil să faci asta.Nu ai nici permisiunea, nici răgazul.Uită.E cel mai rezonabil lucru.
Dacă tu crezi că ştii ce înseamnă aşteptarea, te înşeli îngrozitor. E drept, în multitudinea sensurilor sale, mai ales dacă există una,tu ai străbătut o parte imfimă,superficială.Toţi aţi străbătut-o,o străbateţi în continuare chiar, sau poate o veţi străbate.Dar doar atât.Nu ştiu dacă "a străbate" e forma corectă de a spune lucrului pe nume, dar nu găsesc altă aglomerare de litere plauzibilă pentru tine.
Imuabili sunteţi voi!
Curtoazia pe care o înfăţişaţi este doar o altă formă a perfidiei.
Undeva, în eternitatea tăcerii aţi auzit ţipătul disperat al unei femei. Pe chipul vostru totul a rămas neclintit. S-a activat masca. Şi a fost nevoie doar de un accident al tăcerii, pe care n-aţi vrut să-l ascultați.
Sunteţi alcătuiţi din mizerie. Poduceţi la rândul vostru mizerii, dintre care două vă sunt deja cunoscute: mizeria din voi("dovada minciunii") şi fiinţele acelea mici,zgomotoase,împuţite.Nu mă scuza.Nu le pot denumii altfel.
Vă las acum în neantul vostru.

Am greşit clipa.Timpul îşi bate iar joc de mine.Mereu i-am permis asta.E mult mai înţelept aşa.Cred.
Mă refuză constant.Tu nu mai vii.Iar eu sunt înconjurată de acest lagăr al sufletelor moarte care îmi ţin de urât.Şi aştept.Nu cumva m-am resemnat?Nu.Eu doar am ratat timpul.Îţi pot confirma că am un timp ratat.Nici cu şoaptele nu stau bine.
Nu am putut vorbi niciodată.Şi dacă mă gândesc mai bine, nici nu aş mai avea această dorinţă.Poate deduci că m-aş fi obişnuit,dar nu e aşa.Nu mă pot obişnui cu mine.Aşa cum nici pe tine nu te suport.Acum nu mă mai poţi considera ipocrită.Mă detest mai mult decât te detest...dar asta e cu totul altă bucată imfimă pe care prefer să nu o complic cu tine.
Am greşit timpul.Sau poate nu l-am mai recunoscut.Să-l uit atât de repede?Mi-e cu putinţă.Numai eu am puterea să nu iert,să uit.Se pare că el a făcut acelaşi lucru:m-a uitat.Mi-a mai rămas tăcerea.Eternitatea.Sunt conştientă de asta.Mă linişteşte.Mă face să nu fiu de una singură, să am lângă mine tăcerea.Îmi este apropiată.Ştiu că sunt singură.A fost şi este doar o iluzie.O minciună.

Aş putea să te mint, dar tu trebuie să mă crezi. De fiecare dată când îţi servesc aceste cuvinte de nepătruns.Este rolul tău,singura ta menire în această linişte absurdă.

crâmpeie

Vreau să am totul pentru o clipă neînsemnată. Şi apoi să renunţ la el. Mă seduce moartea, suferinţa, durerea, ura. Fericirea este o zădărnicie, iar dragostea nu aduce nici onoare, nici valoare.

Aş vrea să-ţi pot arăta ceea ce doar eu vreau. Aş vrea să nu citeşti acum. Uită. Şi nu te mai întoarce. Nu te vreau. Nu mă vrei.

Nu există diferenţiere sau diferenţe. Un întreg identic cu el însuşi.

A început vers.S-a sfârşit tragedie.

Vreau să simt ură din partea tuturor. O repulsie a ceea ce nu a existat vreodată. Am refuzat fericirea. Iubirea la fel. M-am rătăcit în propria-mi suferinţă, iar pe tine te-am pierdut în întuneric.

Îţi reamintesc, tu nu exişti.

p.s. sunt doar cuvinte pentru care tu nu eşti pregătit.

Dacă mi-aţi putea auzii gândurile...aţi plânge. Dar cum nu puteţi simţii şi înţelege tăcerea...ce rost mai au şoaptele mele?
Sunteţi singuri. Durerea voastră nu mă atinge. Întotdeauna superficială şi fără de rost. Măcar de-ai putea simţii durerea, suferinţa, dar nu. Nu le poţi avea cu adevărat. Nu se dăruie oricui, iar voi nu meritaţi osteneala. Suflete muribunde şi total dispensabile vieţii.
Sunteţi doar oameni.Mult prea inutili şi regretabili.
Şi aşa începe dezgustul...prin acel fapt că sunteţi oameni. Şi nimic mai mult.
Dar ce rost are să-ţi aduc aminte eu asta? Când şi aşa vei uita şi nici măcar nu asculţi. Toţi uită.

Toată lumea minte.

Vei înceta oare să te mai prăbuşeşti peste mine? Să îmi înneci amarul în profunzimea prezenţei tale? Aş vrea să nu te mai port în gândul meu..aş vrea să nu mă mai simt atât de singură când eşti şi tu prin preajmă...Nu vreau să recunosc nimic. Sunt una singură şi tu eşti departe de mine acum. Nu voi încerca nici măcar să sper. Am adorat mult prea mult dezamăgirea. Voi continua să o ador, dar nu dezamăgirea ta. Îmi provoacă răni adânci. O voi păstra ca pe un secret parfumat de fericire oarbă. O voi lăsa să putrezească înconjurată de durerea atât de dulce pe care o emani.
Doar de data asta.

Mereu cad în acelaşi infern de eşecuri. Cu greu izbutesc să mă ridic. De fapt...niciodată nu am izbutit. Cad înconituu şi nu mă mai satur. Încep să cred că sunt masochistă, dar masochiştii au farmecul lor aparte, au profunzimea lor plină de ură, satisfacţie, poftă, plăcere, iar eu nu.
Eu nu simt nimic. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nu exist. Suferinţa m-a flatat.
Nu încerca să te apropii de mine într-un fel sau altul. Nu-ţi voi fi bună, aşa cum nici tu nu-mi eşti bun pentru nimicul meu. Doar lasă-mă cu mine şi uită-mă.
Sunt doar cuvinte. Nu te pot răni, iar tu nu poţi să le simţi durerea. Opreşte-te măcar o dată să asculţi durerea, suferinţa, ura, trădarea. Îţi vor şopti ceea ce ai nevoie să auzi, mereu, pentru o eternitate. Fiecare cuvânt te îndrumă spre eternitate, spre mine..în acelaşi timp te depărtezi de mine.

Nu mai este nimic de spus. Nu a fost niciodată. Au fost doar şoapte. Au trecut. Aşa cum ai trecut şi tu.
Dacă îmi pare rău? Asta numai eu pot şti.
Nu am timp de regrete. Nici de suferinţă, nici de dragoste. Nu am timp pentru sentimente.
Pentru că toate au trecut. Aşa cum ai trecut şi tu odată cu ele.

Atunci cine? Cine va îndrăzni să mi te răpună? Să mi te ia? Nu te-am avut niciodată. Nu ne-am cunoscut. Nu mi-ai putut auzii gândurile...Am căzut adânc în suferinţa ta şi nici măcar nu ne-am vorbit. Nu ai ascultat niciodată. Dar eu da..te-am văzut mereu cum apăreai în ochii mei. Dar nu am îndrăznit.
Nu îmi pare rău. E bine. Departe de tine, de prezenţa ta copleşitoare.