După cânturi și delire prin al nopții clarobscur am rămas doar eu cu mine.

mort

Ah! cât Soare și cât Lună în adâncul meu suspin
Zile strâmbe simt în vene și nici vise nu-mi mai cântă.
Tresărind, încep a strânge, în șiroaie chipuri spâne
Ce-mi descântă calea morții, taină cruntă-n chip măiastru.

Și din ceruri mă îngână spumegând în valuri, Marea
Niciun gând nu-mi poate plânge, amintindu-mi-n tot salvarea.
Căutând doar adevărul, am rămas în calea morții
Într-o clipă doar cuvântul m-a cuprins fără suflare,
Putrezind în mine totul, am rămas c-o lumânare.

Things that you might like.. don't grow inside of me

Vorbesc despre mine, sunt singura pe care o cunosc, singura pe care o știu aproape-mi.
Nu cunosc oamenii. Nu-mi cunosc prietenii; pot fi atât de ușor înlocuită de un altul, o alta...
Te privesc fără a simți măcar cel mai insignificant lucru, cât de plată-mi ești acum. Poate m-am schimbat, poate abia acum privesc pentru întâia oară totul...

Dar vai!...câte văd!..

Nu sunt făcută pentru a iubi, pentru a fi iubită...iubire. Gândindu-mă că mai devreme sau mai târziu poate voi sfârși tragic, sfâșiată de propriu-mi păcat, de propriu-mi regret, gândesc că ar fi potrivit să-mi aleg cuvintele, și să sfârșesc o dată teatrul acesta. Să devin din nou o umbră...o umbră a gândurilor tale despre mine.

{...}mă gândesc...este amuzant cum Moartea îi găsește doar pe aceia care nu au nevoie de ea...

Cânturi surde

Cum, uneori mi-atât de bine-n pielea mea, iar Astăzi (multiplicată la infinit) sunt în același cerc al damnării, mereu aceeași, dar schimbată. Dar toate acestea nu-și au locul aici, atemporalitatea nu mi-a fost de ajuns niciodată, o lume-n care existența nu și-a pus amprenta pe mine...
Aceste cuvinte impertinente ce gravitează-n jurul meu..nu pot grăi nimic, mă găsesc că nu am nimic de spus, de ce vrei cu-atâta înverșunare să-ți răspund?
Chiar crezi că mă poți jigni drăgăstos, iar apoi să mă consolezi cu drăgălășenii gingașe, cuvinte goale și gesturi indolente, ca mai târziu să mă poți avea iar..?

Nu pot scrie ce-mi e gândul, atunci când eu nu mă ascult.

Acest eu tânguitor
jalnic deliciu!...
Nu poți muri la nesfârșit,
promițăndu-mi Abisul.

Nu încerca să-mi schimbi întunecata latură.. pe care uneori o vezi. Nu mai vreau să simt c-am pierdut încă ceva din mine, din cauza ta. Și nu te obosi să-mi ceri răspunsuri; nu ți le voi da.

Am să trăiesc din nimicul pe care mi-l recomand, cu ardoarea aceluia care n-are și nu poate avea.

Nu poți face nimic. Ți se îngăduie doar să continui să trăiești.
Iar eu...am nevoie de a simți lacrimi; cele mai pure substanțe pe care le degajă împovăratul trup.

Iată clipa ce-mi acceptă uitarea.

Nu am idee de ceea ce aș putea face. Aș vrea să mă pot minți mai bine de atât. Astăzi cuvintele s-au strecurat neantului...Nu e nimeni acolo; n-a fost niciodată. Am ratat starea.

Nu am putut uita. Nici ea...simt asta. Nu mai e nimic nou în felul cum totul se schimbă înainte ca eu să mă fi adaptat.

Niciun cuvânt oportun care să petreacă spiritul nu există...doar încercări...și ele...infime.

Liberă, ca pasărea ce mă privea mai-nainte. Să poți fi unde vrei să fi. Tot timpul. Cât de straniu!

Nenorocul

Povara-i grea! N-o să-mi ajungă,
Sisif, nici chiar răbdarea ta!
Oricât de vrednic m-aș purta,
e Timpul scurt și Arta lungă!

Lăsând orice mormânt celebru,
la fel c-un toboșar cernit,
spre-un dosnic cimitir pornit
inima-mi bate-un marș funebru.

-Atâtea nestemate sunt
uitate-n beznă și pământ,
dormind pe veci necercetate;

atâtea flori dau în zadar
parfumul lor subtil și rar
în taină și-n singurătate.

Charles-Pierre Baudelaire