Dar tu nu crede asta. Te rog, nu crede ce spun. Niciodată...
Aş vrea să te pot atinge acum. Să îţi tulbur neantul. Am tăcut...din nou. Eu nu exist. Sunt doar tăcere, pustiu, neant, uitare, abis. Aş vrea să pot plânge...o singură dată. Şi să-mi pot aminti amintirile, gândurile pierdute, neînţelese, moarte. Nu-mi pot aminti nimic. Încă o dovadă a inexistenţei mele în această jalnică uitare. O singură clipă îmi trebuie din tot.
Ce deziluzie!
Nu am nevoie de mine.
Ingrată uitare.
Jalnică tăcere.
Tristeţe lugubră.
Ravisant gând.
Doar atât pot fi..şi doar atât...jalnic.