Nu aș putea spune cât de mult am trăit; ori cât de mult mi-a păsat; ori...cât de mult a fost adevărat. Mă las străpunsă de gânduri și las să curgă totul peste mine, peste ce aș putea simți, atunci când lumea nu există. Nu-mi doresc să revin la trecut, să mai trăiesc o dată totul. Ce-ar fi de trăit? Niște clipe mărunte, cufundate în uitarea-mi proprie, spânzurate de timp cu certitudinea că va fi altfel, că realitatea nu există nici ea și tot ceea ce simt nu voi uita; că nu există pustiu.
Străină veșnic de propria-mi ființă, am rămas închisă în mine însămi, reîntâlnindu-mi prietenii morți.
[...]nu mă pot întoarce la acel gând.