Mai degrabă eu eram cea nelalocul ei. Toți aveau o viață...atât de privilegiați!
Dar nimeni nu e interesat a asculta o amărâtă care nu socializează, care urăște tot ce-i întâlnește privirea.
Deopotrivă...e infam cum toți cei apropiați îți cer să fii oportun, prielnic, să îi asculți când ei nici cel mai infim grăunte de înțelegere nu ți-l pot împărtăși.
Nu.
Nu!
Nu mai vreau să simt toate astea - chiar dacă ele sunt singurele care mă pot ține în viață!
...Dar nu e altă cale pentru mine. Nu pot schimba ceea ce am fost mereu. Nu-mi rămâne decât deznădăjduirea și în cele din urmă acceptarea - resemnarea?! Propriu-mi dezgust față de mine a căpătat o ardoare încă de timpuriu, iar acum nu face decât să viețuiască și să pună stăpânire treptat pe tot ceea ce-am văzut cândva frumos în fața ochilor. Prospețimea vârstei nu mă poate alina. Dimpotrivă...nu-mi priește, nu mă poate liniști, amplifică totul. De fiecare dată e mai mult, mai demoralizator, descurajator, deplorabil. It doesn't get better.
Nu par să viețuiesc prea bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu