Nu-mi pasă dacă mă pierd și nimeni nu mă va găsi vreodată. Nu m-ați găsit nici până acum. Singurul lucru pentru care merită osteneala nu există, iar vina este numai a mea. Nu condamn pe nimeni...nici măcar pe voi. Mă condamn. Pentru o eternitate.
Dacă a-i putea asculta...
Am dispărut în întuneric. Desigur, tu privești doar culorile.
Șoaptele nu mi-au provocat vreodată vre-un sentiment aparte..văd cum toți se bazează numai pe ele. Sunt toate pline de tact, nimic nu e adevărat.

Aş vrea să am un inel...
Să mă uit la el în soare
...atunci încep să plâng şi poate aşa îmi trece

...uneori mă izbesc de zid şi cad jos. Aş vrea să pot face asta din nou...şi din nou...şi din nou...
refuz să cred că doare

"

verzi şi uscate.mizerie.discursul de la miezul nopţii.fuga de realitate.vreau răul.dies irae.să faci?.şi chiar dacă....tocmai pentru aceasta.eu şi iubirea.nimic nu e adevărat-totul e îngăduit.lumea sunt eu.un milion de cărţi.zile ruşinoase.ceilalţi.el.ce vreţi de la mine?.gloria.sînt un imbecil?....şi un ignorant.nu sînt sfârşit.moartea.cine sînt?.de la tot la nimic.o jumătate de portret.numai eu sînt de vină.nu cunosc oamenii.o sută de cărţi"

Divin acest act. Am pierdut...din nou. Nu a mai rămas decât praful.
Vânt şi întuneric.
Acum cad.
Din nou tăcere. Nu m-a părăsit.
Şi am plecat...departe..odată cu întunericul ce s-a lăsat peste mine. Nu a fost nevoie de nimic..a fost pur. Nu a mai contat.
Aş putea privii la nesfârşit..dar mă loveşte. Şi cad. Frântă, ruptă, singură.
Eu...am pierdut..

Nu vreau să fiu iubită. Nu am vrut. Nici măcar remarcată. Dar toţi mă privesc, îmi vorbesc, nu mă ascultă. Vreau doar să fiu ignorată, lăsată cu mine. Este atât de încântător să fi singur, să suferi, să doară. Atât de ravisant...ca un prieten care este acolo, undeva, adânc şi pe care te poţi încrede oricând...nu m-a părăsit.
Durerea este sublimă, acesta-i adevărul. Dar gândurile nu pot fi oprite. Sunt învăluită de aceeaşi ceaţă neagră densă. Uneori mai înghit fumul. Nu ţi-am spus. Nu-ţi voi spune.
Am plâns.Am făcut la fel.

Dar tu nu crede asta. Te rog, nu crede ce spun. Niciodată...
Aş vrea să te pot atinge acum. Să îţi tulbur neantul. Am tăcut...din nou. Eu nu exist. Sunt doar tăcere, pustiu, neant, uitare, abis. Aş vrea să pot plânge...o singură dată. Şi să-mi pot aminti amintirile, gândurile pierdute, neînţelese, moarte. Nu-mi pot aminti nimic. Încă o dovadă a inexistenţei mele în această jalnică uitare. O singură clipă îmi trebuie din tot.
Ce deziluzie!
Nu am nevoie de mine.
Ingrată uitare.
Jalnică tăcere.
Tristeţe lugubră.
Ravisant gând.
Doar atât pot fi..şi doar atât...jalnic.

Nu am vrut să exist. Dar am căzut în adâncul tău şi nu mi-ai oferit ajutorul. Ce e drept..nu l-am cerut...continui să cad fără măcar să-mi pese dacă voi mai putea ieşi vreodată la suprafaţă...Şi tu nu poţi vedea adâncul în care mă aflu.
Un murmur toţi. Iar eu sunt tăcerea. Sunete. Glasuri. Pierderi neregretabile ale mizeriei.
Poate eu sunt de vină. Cu siguranţă. Sunt complicată. Încâlcită. Nu fă greşeala de a crede ceea ce spun, dar poţi face greşeala de a crede ceea ce citeşti.
Amintirile m-au renegat. Nu au nevoie de mine.Nici eu nu am nevoie de mine. Nimeni nu are. Rostul meu e cu totul inutil pentru tine. Te vei reîntoarce la tine, iar pe mine mă vei uita, aşa cum o fac toţi. Tu nu eşti toţi? Da. Ştiu asta.

"...convingerea profundă că oamenii sînt canalii, atunci cînd nu sînt imbecili." (Giovanni Papini)

Nu am putut vedea. Nu pot asta nici acum. M-a lovit cât a putut de tare, iar acum am rămas pustie. Singură, înconjurată de tăcere. M-am luptat cu tăcerea şi am riscat să fiu cuprinsă de ea. Tu ai dispărut în tăcere.

Totul se schimbă, dar neschimbat rămâne totul. Un murmur tot. Şi nimeni nu observă pustiul. Această viaţă..timpul..oamenii... Un pustiu totul.

Şi totul a dispărut din faţa mea..aşa cum vei dispărea şi tu. Vântul rece mă va înţelege...inima-mi va dispărea în praf, iar tăcerea mă va proteja din nou şi mereu..