”A iubi nu-i nimica - a nu putea iubi e grozav”

Este întru totul ceva distins față de tot ceea ce s-a putut spune vreodată despre iubire. Este trist, crud pentru voi, oamenii, dar ceva real, atât de ravisant pentru cei ce ascultă, înțeleg și simt absolut totul și toate. Nu puteți înțelege și nu ați înțeles niciodată ce înseamnă a nu putea iubi, nu pentru că nu ați înțelege iubirea, ci pentru simplul fapt că gândirea umană vă copleșește pe absolut toți. ”Oamenii nu ar putea trăi fără iubire.” Asta s-a spus întotdeauna și se va spune în continuare. Cu toții au întipărit în minte faptul că iubirea este minunată, frumoasă, mai presus de toate, dar se pot înșela…ei nu văd și nu simt dincolo de iubire sau poate chiar iubirea însăși. Iubirea este un sentiment oarecum superficial, jalnic, delicios care se bazează mai ales pe suferință, minciună, deziluzie, durere, lacrimi, prostie. Cu toții iubesc pentru că este cel mai ușor lucru, cel mai natural sentiment, cel mai mediocru…puțini sunt aceia care nu pot iubi. Ca o minoritate judecată necontenit de majoritatea mereu infinită. Nu pentru că nu ar putea iubi, ci pentru că au înțeles. Nu oricine are tăria de a nu iubi, acesta-i adevărul. Este într-adevăr o artă. Una profundă, uitată, compusă din acte precum refuzarea fericirii și renegarea iubirii. Cu siguranță nu vă pare plauzibil, normal și poate nici logic tot ceea ce a fost spus, dar nu trebuie să înțelegeți nimic dacă nu vă doriți asta. Sunt doar cuvinte pentru care nu sunteți pregătiți. Veți realiza asta într-o zi, dar nu va mai conta. Este încântător a nu putea iubi, un sentiment complex, atât de neînțeles și totuși sublim. A iubi este doar un crâmpei infim al eternului ce cuprinde neputința de a iubi. ! Mă refer strict la iubirea dintre doi oameni.
~original date 30.05.2010~

 Desigur, poți gândi că aceia care excelează în arta de a nu iubi sunt niște lași, că au o viață neîmplinită, că nu au parte de acele trăiri pe care ți le oferă actul de a iubi…dar te înșeli. Doar aceia știu poate cu adevărat ce înseamnă a iubi. Pentru că…
„Pentru că am iubit, până nu a mai rămas nimic în mine. Doar putința de a nu iubi.”Um.
~18.11.2012~

 P.S. Faceți un exercițiu de gândire…v-ar ajuta mult mai mult decât ceea ce am scris eu acum doi ani, când totul era descurajant – încă este.

Nu se poate continua iar și iar, la nesfârșit. Amintirile...dispar. Nu te poți hrănii cu ele. Nici măcar pentru acea clipă imediată în care totul pare atât de real. Ele nu există, sunt doar imagini create în mintea ta care continuă să nege asta cu frenezie. Nu există adevăr absolut, doar minciuni. Toți ceilalți sunt doar elemente impedimente pentru cel dinăuntrul tău, dacă tu exiști. „Nimic nu e adevărat - totul e îngăduit.”
Nu e nimic mișcător în asta și nicidecum ofensator. Gândul este tot ce aparține de tine, nimic altceva... nu este îndeajuns să ajungi la concepția aceasta. Ai putea avea curajul să o crezi, să recunoști acest fapt, fără a fi influențat de ceilalți factori. În majoritatea cazurilor vei dispărea, vei fi nimicit de mediocritate.

Atât doar ... s-a întâmplat iar.

„Nu pot începe acum. Multă larmă ... un murmur tot. Unul ratat.
De-aș avea harul de a scrie, dar nu îl pot avea nici măcar pe acela. Nu am nimic. Nu știu nimic. Nu am văzut încă nimic. Nu am nimic pentru a umple neantul, pustiul din mine. Nu știu unde mă îndrept, cine sunt, cine ești.
Deprim cu o mare ușurință. Deprim totul, îi deprim pe toți.
Nu, nu mai gândii nimic...nu am probleme, nu am pățit nimic, sunt o...oarecare. Tot ce am este acest scris și această hîrtie. Nu știu cît timp le voi mai avea. Mă tem să le pierd. Mai am poate ceva..un lucru ignorant, gîndul. Nu pot explica asta..nu am putut vreodată. Am tăcut.
Viața îmi dă puțin și nu-mi promite nimic. Sunt cuprinsă de propria-mi tragedie. Sfâșiată. Sunt respinsă de semenii mei corporali, fiindcă aparent sunt om. De unde rezultă condiția mea tragică.”
O mică dramă existențială. Nimic alarmant.

Mereu aceeași lecție pe care o învăț de fiecare dată.

Nu mai prețuiesc nimic. Nu-mi dau seama dacă am făcut asta vreodată sau nu, cred că nu este important pentru tine. Compania mea este acum eșecul, poate neputința. Mi-e teamă. Nu vreau să știu continuarea. Nu mă pot obișnui cu totul și cu toți.
„Soy un perdedor...I'm a loser baby, so why don't you kill me?”
Aceste imagini s-au oprit în loc. Numai trecutul mă poate mișca...și nici măcar el. A trecut un timp, mai multe imagini, un nume pe care nu-l mai rostesc, o floare care zace uscată și presată într-o carte pusă deoparte, un cuvânt pe care aș vrea să-l uit. Toate acestea au dus nicăieri. Risipă.
Nimic nu este concret. Nu mă încred în vorbe, sunete, șoapte..o consideri slăbiciune, dar prefer să nu înțelegi ce spun decât să înțelegi. E destul de logic..

Nimic din toate acestea nu-mi aparțin mie. Și totuși continui să fac asta..e mult prea patetic, dar mă încurajează într-un fel sau altul...Ai crezut că toate acestea au fost depresie, singurătate, mizerie umană, slăbiciune fără motiv?...nu există motive. Nu am sau ai nevoie de ele..ele nu există, sunt doar scuze, poate consecințe.

Nu-mi pasă dacă mă pierd și nimeni nu mă va găsi vreodată. Nu m-ați găsit nici până acum. Singurul lucru pentru care merită osteneala nu există, iar vina este numai a mea. Nu condamn pe nimeni...nici măcar pe voi. Mă condamn. Pentru o eternitate.
Dacă a-i putea asculta...
Am dispărut în întuneric. Desigur, tu privești doar culorile.
Șoaptele nu mi-au provocat vreodată vre-un sentiment aparte..văd cum toți se bazează numai pe ele. Sunt toate pline de tact, nimic nu e adevărat.

Aş vrea să am un inel...
Să mă uit la el în soare
...atunci încep să plâng şi poate aşa îmi trece

...uneori mă izbesc de zid şi cad jos. Aş vrea să pot face asta din nou...şi din nou...şi din nou...
refuz să cred că doare