Aș putea pur și simplu să mă opresc. Să-ți spun tot, iar apoi să mă uiți.
Aceste fărâme nu-și au rostul aici, acum. Suntem..altfel. Nu voi ști niciodată cum să reacționez pentru că m-am îndepărtat de toți; încă nu de toate. Încerc de ceva timp să mă mint întruna, ascultându-mi doar lașitatea, ignorând toate oportunitățile, creând un soi de masochism lăuntric. Fiecare cuvânt e un roman de gânduri pierdute în neantul sinelui.

Un întreg identic cu el însuși

Aceste zile mi-au adus gândul că muzica aceasta...tot acest zgomot absurd nu face decât să împiedice omul să fie singur cu el însuși, să gândească.
Recunosc, sunt străpunsă de o bucurie obscură gândinu-mă la cât de multe aceștia pierd în propria lor ignoranță....până la urmă sunt oameni și toți preferă să rămână așa la sfârșitul zilei.
Am renunțat la gândul că ar putea face ceva pentru ei, că măcar unul ar visa să fie ceva mai mult.
Fugiți de singurătate, vă hrăniți spiritul cu distracții futile, apoi muriți... nu sunteți demni de Moarte.
Mizerii umane.

Nu aș putea spune cât de mult am trăit; ori cât de mult mi-a păsat; ori...cât de mult a fost adevărat. Mă las străpunsă de gânduri și las să curgă totul peste mine, peste ce aș putea simți, atunci când lumea nu există. Nu-mi doresc să revin la trecut, să mai trăiesc o dată totul. Ce-ar fi de trăit? Niște clipe mărunte, cufundate în uitarea-mi proprie, spânzurate de timp cu certitudinea că va fi altfel, că realitatea nu există nici ea și tot ceea ce simt nu voi uita; că nu există pustiu.
Străină veșnic de propria-mi ființă, am rămas închisă în mine însămi, reîntâlnindu-mi prietenii morți.
[...]nu mă pot întoarce la acel gând.

Lui X.

Totul pare atât de plat la tine. Chiar și atunci când îmi zâmbești.

Pentru că știu... a încerca înseamnă a eșua crunt de fiecare dată. Pentru că singurul vinovat sunt eu. Lumea nu contează.
Știu că nu voi avea niciodată un prieten adevărat, care să mă asculte măcar, să nu fie un ignorant; nu cu mine.

Dar nu mai pot aștepta să mi se spună totul. Adaug ceva..citesc ceva..oare de ce respir? De ce tu trebuie să respiri? Ce ești? Ritmul tău la nesfârșit..
Unde-mi este oare gândul? Trebuie acum notat? De ce nu putem rămâne închiși în noi?
Încă nu am putut trece peste mine, nu mă pot gândi la ceea ce ar trebui să gândesc, la ceea ce te aștepți tu..că aș putea gândi.
Eu nu cred; nu mai cred. Știu că mâine va fi mai întuneric, mai gol.. în mine sau poate în realitatea ta.
Nu te poți gândi decât la tine, la gândurile ce-ți plimbă mintea și în același timp.. care te plimbă pe tine prin lume, fără să te gândești măcar cu adevărat la persoana pe care o vezi privind-o în oglindă.
..pierd în continuare și nu am nevoie să-ți ascult gândurile acum, aceleasi..

...Și totuși se prea poate să fi trecut atât de repede prin timp.
Cum se face că neîncetat cele mai fericite clipe(iluzii) din prezent îmi provoacă cele mai dureroase amintiri ..?
Gândul că vreodată aș putea fi fericită e o durere.
Nu cred că mai am altceva de adăugat aici, acum.

Nu pot suporta gândul că astăzi a devenit o altă zi.

Sunt prea mulți oameni în lumea asta..
Și prea multe motive să plâng.
Poate vrei să mă întrebi și acum
Care ar fi acele motive,
Încă m-ai speri să ți le dezvălui... eu!?
Nu simt vreo urmă de vinovăție pentru gândurile mele
Sunt prea mulți oameni.
Sunt înconjurată de prea multe și-i urăsc pe toți.
Nu sunt un 'om' bun
Existența mea nu aduce nimic...nimănui.
Nu am mai avut parte de sentimente pline cu fericire de mult timp în urmă..din partea vreunui om, ...
Numai câțiva au reușit, mă fac să trăiesc încă.
Ei..simt că m-ar fi iubit, aș fi putut vorbi cu ei, m-ar fi ascultat.
Sunt eternitate acum..sunt departe, eu... aici. Pierdută. Fără nimic de partea mea, într-o lume în care toți îmi sunt străini, mă jignesc.
Nu știu de ce-ți spun toate aceste vorbe,
Mă plâng.
Decepție