Nenorocul

Povara-i grea! N-o să-mi ajungă,
Sisif, nici chiar răbdarea ta!
Oricât de vrednic m-aș purta,
e Timpul scurt și Arta lungă!

Lăsând orice mormânt celebru,
la fel c-un toboșar cernit,
spre-un dosnic cimitir pornit
inima-mi bate-un marș funebru.

-Atâtea nestemate sunt
uitate-n beznă și pământ,
dormind pe veci necercetate;

atâtea flori dau în zadar
parfumul lor subtil și rar
în taină și-n singurătate.

Charles-Pierre Baudelaire

Dar nu pot spune că am încercat. Și nu pot chibzui să-ți spun că tot ce privesc, ce clădesc ai distrus într-o clipă atât de neînsemnată.
(Un murmur toți.)
Abia-ți mai pot auzi răsuflarea deja risipită. „Pentru că am rămas în lume tu singură și eu.”
(Toate acestea...inutile...nu mai pot asculta, nici măcar ridica ochii.)

ură

„Dacă-aș fi ștreang v-aș spânzura,
Dacă-aș fi spadă v-aș străpunge,
V-aș urmări dacă-aș fi glonț
Și v-aș ajunge.” A.M.

(dramatic)

Știi...mă gândesc, poate ar fi fost mai ușor (pentru mine) dacă aș fi aflat asta de la tine..din glasul tău, nu din ceea ce ai arătat și altora.
Dar nu a fost ușor niciodată. Am crezut multe, mi-am imaginat și mai multe...acum am certitudinea că au fost doar iluzii puerile și nimic mai mult (poate pentru amândouă). Mi-a păsat prea mult, dar nu am arătat-o...nu regret asta. Am încercat să mă apropii, dar tu nu m-ai mai lăsat. Poate e vina mea...dar o depărtare, mă gândesc...implică doi.
Nu credeam că vei renunța, știu...greșeala mea. Și totuși! Cu atât de multă ușurință...eu..n-aș fi putut, nici acum nu pot. Nu te învinovățesc. Te invidiez oarecum. Poate nu sunt atât de puternică, poate tu ești.
Sau poate...nu a fost nimic la care să renunți. Nu mă consider a fi o pierdere pentru tine, mi-ai arătat asta de atâtea ori!.. Dar credeam că tu ai să vezi, ai să înțelegi, ai să mă accepți. Vreau să știi că eu am pierdut (din nou)..o mare parte din ceea ce credeam că e adevărat. Îmi vine acum atât de greu să cred că-ți pasă, că ți-a păsat vreodată atât cât mi-a păsat mie. Dar știu..suntem altfel. Ai atât de multe persoane lângă tine care pot să compenseze cu ușurință locul meu...eu nu am.

Repet, nu te învinovățesc cu absolut nimic. Singurul vinovat sunt eu. E mai bine pentru noi amândouă să credem asta.

Scriu asta pentru că mie încă îmi pasă. Vreau dintr-un motiv ambiguu ca tu să nu uiți asta. Nu știu pentru cât timp voi mai continua...probabil pentru ceva timp. În fond, mereu pare prea mult.

P.S. Să fac ceva altfel pentru mine? Dacă aș fi știut că asta vrei să fac, ți-aș fi cerut să-mi spui ce aș putea face, ce ai fi dorit ca eu să fac, cum ai fi dorit ca eu să fiu...pentru că aș fi renunțat cu cea mai mare ușurință la mine pentru tine. Atât de importantă ai fost pentru sufletul meu insignificant. Dintr-un alt impuls inexplicabil vreau ca tu să știi asta. Chiar dacă pare prea târziu.

P.S.S. Și totuși...toate acestea...ce le-a declanșat? O dimineață? Ceva ce am spus eu? Ceva ce crezi tu? Ceva ce ai vrut tu să faci tot timpul..să te depărtezi de mine? Ceva ce nu poate fi iertat??
..Toate aceste întrebări pe care nu am îndrăznit să le rostim niciodată!
Eu...sunt pe cale de a pierde un prieten drag, o persoană care înseamnă inimaginabil de mult pentru mine - dacă nu am pierdut-o deja - tu...poate doar o cunoștință.
Îți mulțumesc că ai acordat atenție acestor rânduri. Nu am avut intenția de a te acuza sau de a te supăra. Dacă am făcut-o, îți cer iertare încă o dată. Am avut intenția de a mă apăra, măcar de data asta... Am vrut să scriu câteva rânduri...iată unde m-au purtat gândurile.
„Rămâi cu bine, cu mine fie tot răul!”

Um.

Aș putea pur și simplu să mă opresc. Să-ți spun tot, iar apoi să mă uiți.
Aceste fărâme nu-și au rostul aici, acum. Suntem..altfel. Nu voi ști niciodată cum să reacționez pentru că m-am îndepărtat de toți; încă nu de toate. Încerc de ceva timp să mă mint întruna, ascultându-mi doar lașitatea, ignorând toate oportunitățile, creând un soi de masochism lăuntric. Fiecare cuvânt e un roman de gânduri pierdute în neantul sinelui.

Un întreg identic cu el însuși

Aceste zile mi-au adus gândul că muzica aceasta...tot acest zgomot absurd nu face decât să împiedice omul să fie singur cu el însuși, să gândească.
Recunosc, sunt străpunsă de o bucurie obscură gândinu-mă la cât de multe aceștia pierd în propria lor ignoranță....până la urmă sunt oameni și toți preferă să rămână așa la sfârșitul zilei.
Am renunțat la gândul că ar putea face ceva pentru ei, că măcar unul ar visa să fie ceva mai mult.
Fugiți de singurătate, vă hrăniți spiritul cu distracții futile, apoi muriți... nu sunteți demni de Moarte.
Mizerii umane.

Nu aș putea spune cât de mult am trăit; ori cât de mult mi-a păsat; ori...cât de mult a fost adevărat. Mă las străpunsă de gânduri și las să curgă totul peste mine, peste ce aș putea simți, atunci când lumea nu există. Nu-mi doresc să revin la trecut, să mai trăiesc o dată totul. Ce-ar fi de trăit? Niște clipe mărunte, cufundate în uitarea-mi proprie, spânzurate de timp cu certitudinea că va fi altfel, că realitatea nu există nici ea și tot ceea ce simt nu voi uita; că nu există pustiu.
Străină veșnic de propria-mi ființă, am rămas închisă în mine însămi, reîntâlnindu-mi prietenii morți.
[...]nu mă pot întoarce la acel gând.

Lui X.

Totul pare atât de plat la tine. Chiar și atunci când îmi zâmbești.

Pentru că știu... a încerca înseamnă a eșua crunt de fiecare dată. Pentru că singurul vinovat sunt eu. Lumea nu contează.
Știu că nu voi avea niciodată un prieten adevărat, care să mă asculte măcar, să nu fie un ignorant; nu cu mine.