Beau raze de Soare în cetate

Give me an idea and I'll create an empire.

O zi în care toți îmi sunt străini - departe de orice înțelegere

Sunt femeie. Ar trebui ca toate acestea să-mi fie la îndemână. Dar eu nu pot nici măcar surâde așa cum o fac ele. „Celelalte”. Pot doar să stau și să distrug acele legături blocate în propria-mi izolare, asigurându-mă mereu că ceea ce mă îndepărtează este intoleranța de a găsi vreo cale mai oportună.
Sunt trecută cu vederea - asta m-a otrăvit... un timp. Apoi am negat totul. M-am negat în speranța că poate zâmbetele lor vor deveni treptat ceva fad, ceva care să nu conteze. M-am revoltat; încă mă mai târgui.
Nu vreau niciun sfat, nicio mirare.
Mi se lua viața de pe chip când eram privită; în același timp nimic nu mă făcea să mă simt mai neștiută de nimeni.

Stând...

”

Oamenii simpli au remușcări în urma unui act oarecare; ei știu de ce le au, fiindcă motivele le sunt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese”, ei n-ar putea înțelege tăria unui chin inutil.

Remușcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniște etică pe marginea vieții. N-ai nici o vină pe care s-o regreți, și totuși simți remușcări. Nu-ți aduci aminte de nimic, dar te năpădește un infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simți responsabil de răul universului. Senzații de Satană în delir de scrupul. Principiu Răului în mrejele problemelor etice și-n teroarea imediată a soluțiilor.” Cioran

Și iată-mă viețuind, copleșită de gânduri, incapabilă de a spune ceva pentru a fi interesantă; tu - îndepărtându-te - abuzezi de promițăroarea-mi îngăduință ruinând astfel orice urmă de empatie rămasă.

Suflete înrobite amestecându-se-n mocirlă

Cât poate fi de dezolant să mai gândești ceva despre oameni.

Într-o sete perpetuă pentru haos, putere și valoare nimic nu poate să prospere...doar cântul surd al dezrădăcinării, al înstrăinării de ceea ce noi nu vom fi niciodată.

Mi-e imposibil să explic ce-am vrut să spun, ce reprezintă toate acestea...

Trebuie să strângi totul, nu lăsa nimic în urma ta - viața ne desparte.
Mâine are să fi trecut totul peste noi, iar urma din mine va păstra încă ultimul gând.
Spune doar sfârșitul - restul e delir.
Taci.
„Toate momentele acelea când viața tace, ca să-ți auzi singurătatea...” E.C.

Matilde Kusminsky-Richter

Ca un exilat
hoinăresc pe ulicioarele
celui mai vechi oraș,
primul care se naște.
Sufletul meu merge înainte,
șovăitor și neliniștit.
Ce îl tulbură?
Abandonul sau căutarea
unui nou sălaș?
Aici sunt,
somnambulă,
orfană și învinsă.
Mi-e dor de plajă și de colinele înalte,
iar barca aceea albastră
care se apropie de țărm
mă așteaptă.

„Îmi trebuie gloanţe și nu sfaturi.”

Nu pot scrie un roman. Nu mi se întâmplă niciodată nimic și nici imaginația nu mă prea ajută. Nu-mi pot scrie autobiografia deoarece sunt o anonimă.
Nu-mi pot stăpâni acestă ură față de toți care mocnește-n mine, zvâcnește și stă să se arate la suprafață din ce în ce mai des. Atunci încerc să par arogantă, nelalocul ei, lipsită de conținut și de aspirații profunde.

Cineva să mă scoată din propria-mi realitate.

De ce fierb în adâncul furiei oare? Am orbit?
Chiar în momentul ăsta vreau să dispar - mai mult - vreau să dispară oamenii.
Aș vrea să tac acum.

„ http://www.youtube.com/watch?v=5jmq_RUUCTE ”

Au început să iasă fantome din mine.

Prea multă intenție de artă, prea multă lipsă de dorințe.

Îmi amintesc cum puteam face asta cu ușurință. Îmi amintesc „prima oară”, îmi amintesc îndoiala, greața. „Nu pot fi o escroacă” îmi repet continuu în timp ce vorbesc stins, de parcă m-ai fi înțeles vreodată.
Nu pot spune ce gândesc. Nici măcar aici. Nu pot spune totul niciodată...n-aș rămâne cu nimic.

15.11.12
O izbucnire nedumerită.
Nepotrivit, deplasat, vag.
Una din mine, care stă ascunsă și așteaptă, citește, scrie - nebună de legat - frenetică.